Adâncurile oceanelor Pământului rămân, într-o mare măsură, la fel de misterioase ca și întinderea spațiului cosmic. Rece, întunecat și ostil, mai puțin de 10% din aria lor vastă a fost explorată de tehnologie și o fracțiune chiar mai mică de ființele umane.
Înainte de secolul XXI, nu aveam nicio dovadă fotografică a calmarului gigant și nici măcar o carcasă intactă. Dar marinarii din antichitate și-au presupus existența prin semnele tentaculelor lăsate pe flancurile balenelor. Povestea stratului de împrăștiere profundă este o altă deducție: o observație anormală – în acest caz, o eroare de sonar – a schimbat modul în care gândim despre ecologia marină pentru totdeauna.
Sunetele adâncurilor
Sonarul funcționează similar cu ecolocația naturală a unui liliac. Un proiector de sunet subacvatic produce un impuls sonor regulat, sau „ping”, în timp ce un receptor detectează undele sonore reflectate. Amplitudinea și timpul de întoarcere al acestor ecouri indică dimensiunea și distanța relativă a obiectelor din apropiere.
Când sonarul a devenit echipament standard pe navele US Navy, în jurul anului 1942, operatorii au fost confundați de o semnătură acustică neașteptată pe care au numit-o „fundul fantomă”. Părea a fi un plan solid la aproximativ 300 până la 500 de metri sub navele lor, în ceea ce numim acum zona mezopelagică, sau „crepuscul”. Este destul de adânc – sub adâncimea pe care o pot parcurge majoritatea submarinelor contemporane – dar nicăieri în apropierea fundului mării, pe care marinarii îl știau de mult timp din sondele de plumb și linie să fie la cel puțin 4.000 de metri adâncime în anumite locuri.
Citește și: Titanic II ar putea naviga în 2022, urmând ruta originală | DeStiut.ro
Citește și: Omul crescut de lupi într-o peșteră recunoaște că este dezamăgit de viața umană! | DeStiut.ro
Fundul fals, totuși, a fost un fenomen global. Operatorii de sonar din fiecare ocean au raportat descoperiri similare – indicații despre ceva substanțial, lățime de mile în toate direcțiile, unde nu ar trebui să se afle fundul mării. Mai curios încă, s-a mișcat. În timpul orelor de zi, citirile din fundul fantomă au rămas stabile. Dar, pe măsură ce noaptea venea, fundul fantomă a început să se ridice, semnalul reflectat s-a dispersat peste noapte înainte de a coborî pe măsură ce se apropia zorile.
Misteriosul „fund fals” al zonei Twilight din Ocean
În 1945, Martin Johnson de la Scripps Institution of Oceanography a propus o soluție. El a susținut că acest „strat de împrăștiere profundă”, așa cum îl numea el, era compus din creaturi vii – trilioane de creveți, meduze și pești osoși care se ridicau în fiecare noapte pentru a se hrăni în apele de suprafață mai calde.
Ecologiștii marini descriu oceanul ca o serie de straturi sau zone, fiecare mai adânc decât ultimul și fiecare cu propriul ecosistem unic. Apele circulă odată cu mareele și curenții, dar viața plantelor și a animalelor din fiecare zonă s-a adaptat la o salinitate, temperatură și presiune unice. Stratul de împrăștiere profundă se află în zona mezopelagică și, așa cum a remarcat Carson, „Am presupus întotdeauna că aceste adâncimi medii erau un Sahara al mării sterp, aproape lipsit de viață. . . . aici nu există lumină solară, nici plante nu pot trăi. Așa că am presupus că alimentele ar fi prea rare pentru a susține o populație de animale foarte abundentă acolo.”
În modelul lui Johnson, totuși, zona mezopelagică plină de viață – suficientă pentru a constitui un „supercontinent viu” care acoperea întregul ocean și reflecta undele sonore. Ca rezultat, întreaga noastră înțelegere a ecologiei marine a modificat și a revizuit estimările biomasei marine globale a crescut de zece ori.
Strapungând zona Twilight
În deceniile de după ipoteza inițială a lui Johnson, noile tehnologii au făcut zona mezopelagică puțin mai accesibilă oamenilor de știință. Eșantioanele indică faptul că diferite specii de pești-lanternă, cu o lungime cuprinsă între doi și zece inci, reprezintă cea mai mare parte a stratului de împrăștiere profundă (și până la 65% din biomasa totală a peștilor planetei).
În 2013, omul de știință marin Kelly Benoit-Bird a trimis camere robot în mijlocul stratului. „Am fost limitați în perspectiva noastră, privind în adâncime de la suprafață”, spune ea. Noua perspectivă a dezvăluit modele de școlarizare nebănuite anterior: animalele mesopelagice nu sunt amestecate aleatoriu, dar par să se adune în formațiuni strânse pe specii. Oamenii de știință au presupus anterior că acest tip de grupare a avut loc doar în adâncimile luminate de soare, unde a descurajat prădătorii vizuali, cum ar fi delfinii.
„Acest studiu arată că straturile de împrăștiere a sunetului nu sunt doar agregări accidentale; acestea sunt rezultatul efortului intenționat al animalelor individuale și al grupurilor de animale”, spune Benoit-Bird. Raționamentul din spatele acestor agregări este încă un alt mister al zonei crepusculare al cărui răspuns poate fi în cele din urmă adus din adânc și în lumină.
Citește și: D.B. Cooper, singurul infractor care a deturnat un avion și nu a fost prins | DeStiut.ro
Citește și: Flăcări ca din Iad! O nouă misiune pentru pompierii români în Grecia! | DeStiut.ro
Citește și: Forţele Aeriene Române au mai evacuat un român din Kabul, iar alți 14 au ajuns la aeroport | DeStiut.ro
