Se spune că dacii şi geţii, ramură a marelui popor indo-european al tracilor au avut un nivel de civilizaţie şi cultură egalat în antichitate doar de civilizaţia celtă – cu excepţia grecilor, etruscilor şi romanilor. Conform studiilor istorice, celţii au pătruns în zona actualei Transilvanii in jurul anului 350 î.e.n.. Dincolo de conflictul izbucnit între aceştia şi daci, după două secole de convieţuire paşnică, traiul împreună a dus la influenţe reciproce, destul de sensibile în civilizaţia celor din urmă. În această simbioză dacii au preluat tehnologia superioară de extragere şi prelucrare a metalelor, în special a fierului, meşteşug în care celţii excelau. Descoperirile arheologice şi studiile efectuate cu privire la prelucrarea acestui metal ne permit astăzi să definim civilizaţia fierului la daci. Nu vom vorbi astăzi de rolul prelucrării lui la desăvîrşirea civilizaţiei dacice, ci de o armă făurită din acest metal, devenită una dintre cele mai de temut în antichitate – falx dacica – arma „naţională” a dacilor.
Care este originea falxului şi ce este el de fapt?
Războaiele daco-romane din anii 101–102 şi 105–106 e.n., au scos în evidenţă o adaptare locală a unui tip de sabie cu lama curbă, cunoscută în antichitate sub numele de falx. Termenul falx în limba latină înseamnă seceră sau coasă. Există voci conform cărora, la origini falx-ul ar fi fost o simplă unealtă folosită la seceriş, ulterior adaptată şi perfecţionată datorită rolului dublu al ţăranului dac, adesea nevoit să lase muncile cîmpului şi să apuce armele. Probabil aceasta ar fi şi explicaţia pentru care falxul era o armă folosită mai cu seamă de către pedestrime.
În mitologie, secera era un arhetip al morţii, dezvoltat din legenda despre zeul grec al timpului, Cronos, care i-a amputat tatalui sau, Uranus, organele genitale, cu secera, pentru a-l împiedica să mai aibă urmaşi. Prin extrapolare, se poate spune că secerişul reprezintă „moartea”, pentru că secera retează tulpinile plantelor, dar în acelaşi timp şi „renaşterea”, prin reluarea ciclului vital al rădăcinilor rămase în pământ. Plecând de la aceste considerente, secera a devenit simbol al Morţii şi sursa de inspiraţie a armelor curbe.
În sfârşit, la modul general, termenul falx desemna toate acele obiectele în formă de seceră, indiferent de mărime, dar care aveau în comun tăişul pe partea interioară a lamei curbate – seceri, coase şi cosoare, pumnalul curb numit sica, rhomphaea tracică şi varianta sa mai scurtă, falx dacica. Din multitudinea de arme utilizate de daci, falxul se detaşează prin caracteristicile tehnice cu ajutorul cărora s-a dovedit a fi o armă de excepţie. De dimensiuni medii spre mari, falxul avea o lungime cuprinsă între 0,70 şi 1 m şi un mâner suficient de lung pentru a fi prins cu ambele mâini. Studiile efectuate pe exemplarele descoperite, arată că în secţiune, lama era triunghiulară, având o curbură terminată cu un vârf ascuţit.
Falx Dacica, arma înspăimântătoare a antichităţii
În mâinile unui războinic priceput, falxul devenea o armă înspăimîntătoare iar popoarele care înconjurau Dacia au învăţat să se teamă de ea. Datorită formei sale, întreaga forţă se concentrează în vârful ascuţit, iar eficienţa maximă se obţine la lovirea cu putere şi la retezare. Această caracteristică o făcea deosebit de periculoasă, determinând acţiuni extrem de dure, evident distructive şi în general nerepetitive. Acestea erau şi mai mult amplificate de folosirea ambelor mâini. Un luptător iscusit putea amputa cu uşurinţă o mână sau un picior, sau putea decapita un adversar. Datorită vârfului şi mînerului lung, falxul putea pătrunde prin coifuri şi armuri, provocînd răni deosebit de grave, dacă nu letale. Cea mai clară dovadă a temerii generate de această armă este că pentru o mai bună protecţie, armurierii romani au fabricat armuri suplimentare pentru braţe şi picioare şi au ranforsat coifurile cu bare de metal dispuse în formă de cruce pe calotă, care să preia şocul loviturilor. În plus, apărătoarea din zona cefei a fost dublată, aşa încât să protejeze inclusiv umerii.
Citește și: Ce reprezintă cele 13 cifre ale codului numeric personal? | DeStiut.ro
De obicei, războinicii foloseau falxul cu ambele mâini creând breşe în rândurile unităţilor inamice compacte, dar puteau lupta la fel de bine şi împotriva cavaleriei uşoare. Izvoarele antice prezintă falxul ca pe o armă grea, comparativ cu o sabie. S-a constatat la unele exemplare descoperite, că erau prevăzute cu şanţuri longitudinale de-a lungul lamei, pentru scurgerea sângelui, ceea ce arată că falxul putea fi folosit şi pentru înjunghiere.
Enciclopedia dacică ne spune că dacă izvoarele scrise vorbesc de un uriaş impact psihologic al armelor curbe ale dacilor, iar cele artistice şi numismatice confirmă utilizarea lor pe scară largă, ei bine, descoperirile arheologice sunt extrem de rare şi se limitează doar la câteva exemplare. Explicaţia constă atât în faptul că aceste săbii erau considerate pradă de război, trofee mult râvnite, dar şi în numărul redus al unităţilor de luptători care le foloseau.
Mânuitorii de falx
Desigur, eficacitatea unei astfel de arme se datora nu numai calităţilor sale tehnice, dar şi elementului uman. Mărturiile contemporanilor îndreptățesc presupunerea formulată de istoricul şi arheologul român Dumitru Berciu (1907-1998), potrivit căreia „în epoca lui Decebal exista într-adevăr o armată permanentă care se instruia mereu” și că „se practica sistemul de recrutare teritorial-unională și pe obști”. Această armată, ai cărei membri proveneau, se pare, din straturile inferioare ale societăţii, constituia de fapt, nucleul profesionist al oştilor regale compacte şi disciplinate. Kometaii, pletoşii sau oştenii regelui cum erau numiţi, îşi justifică existenţa prin calităţile combative ale falx-urilor, care cereau o practică îndelungată pentru mânuirea lor, fiind nevoie de profesionişti ai armelor special instruiţi să lupte cu acest gen de armă.
Pe lângă instrucţia fizică, Enciclopedia dacică ne vorbeşte şi despre instrucţia psihică specială a mînuitorilor de falx. Gândiţi-vă că luptau în dispozitive mici, folosind modelele scitice de triunghi orientat cu vîrful înainte. Din acest motiv aveau nevoie de spaţiu pentru mânuirea armelor şi nu foloseau scuturi pentru a nu-i incomoda. În luptă făceau dovada unui curaj şi eroism nebănuite, iar ataşamentul lor pentru teribilul falx venea pesemne din detaşarea cu care priveau moartea. De aici, probabil, şi asocierea lor cu înspământătoarea falx dacica.
Această armă era răspîndită în toate ţinuturile geto-dacilor, iar multitudinea de reprezentări ale ei denotă popularitatea pe care a dobândit-o în arsenalul lumii antice. Piese de tip sabie falx, din păcate nu foarte multe, au fost descoperite în urma săpăturilor arheologice efectuate în diverse puncte ale fostei Dacii: Grădiştea Muncelului – jud. Hunedoara, Viscri – jud. Braşov, Cristeşti – jud. Mureş, Divici – jud.Caraş-Severin, Tilişca – jud. Sibiu. Deşi rare în zona lor de bază, armele de tip falx dacica sunt și mai excepționale dincolo de limitele regatului dac. Se pare că au fost exportate şi în lumea celto-germană şi sarmatică, dar mai cu seamă, a supravieţuit în simbolistica romană mult timp după dispariţia regatului dac. Aşadar falx dacica, arma „naţională” a dacilor va pătrunde în conştiinţa antică drept emblemă a personalităţii şi faimei războinicilor daci.
