Cu siguranţă există una sau două personaje enumerate mai jos despre care să cunoaşteţi anumite lucruri, deşi sper ca marea dumneavoastră majoritate să nu fie familiarizată cu numele ce populează această listă. Fie că s-au aflat în umbra marilor conducători, fie că nu s-au bucurat de interesul istoricilor, cronicile i-au cam lipsit de „aplauzele” bine-meritate. Aşadar, să nu îi eliminăm din memorie pe acei oameni deosebiţi care nu fac subiectul prea multor discuţii, dar care merită toată atenţia prin aportul lor la istoria omenirii. Iată-i pe câţiva dintre cei mai „duri” mai puţin cunoscuţi!
Subotai Bahadur
În Istoria secretă a mongolilor – cea mai veche lucrare literară în limba mongolă – scrisă în jurul anului 1230, la scurt timp după moartea lui Ginghis Khan (numele său real era Temujin), găsim următoarele: „Ei sunt cei patru câini ai lui Temujin. Au fruntea de aramă, fălcile lor sunt ca niște foarfece, limbile lor ca niște arcuri străpungătoare, capetele lor sunt de fier, iar săbiile lor au cozi ca biciul . . . În ziua bătăliei, ei devorează carnea inamică. Cei patru câini sunt Jebe și Kublai, Jelme și Subotai.”
Subotai Bahadur (1176-1248) a fost unul dintre principalii generali şi strategi ai marilor hani mongoli Temüügin (Temujin) Ginghis și Öghedei (Ogotai). Se pare că Subotai nici măcar nu era mongol, ci aparţinea triburilor Urianhai, crescători tradiţionali de reni din nordul Mongoliei, în taigaua siberiană. Înainte de a ajunge în poziţia de general, Subotai a învăţat încă de mic să lupte şi s-a afirmat ca luptător prin tehnica sa.
La vârsta de 22 de ani a primit pentru prima dată comanda trupelor mongole, iar în următorii 5 ani, a devenit general. Drept urmare, el a fost puternic implicat în toate activitățile militare majore. Ca general al forțelor mongole, Subotai a cucerit mai mult teritoriu decât oricare alt comandant din istorie. Sub comanda sa, armata mongolă a devastat cea mai mare parte a Europei de Est și Centrale, inclusiv Ungaria și Polonia, a operat campanii în Asia Centrală invadând China şi a cucerit Rusia, făurind cel mai mare imperiu din istoria lumii.
Expresia sa favorită în faţa Han-ului suprem era: „Am să te apăr de duşmani, la fel cum te apără hainele de frig”.
Cu tot atâta fidelitate l-a slujit şi pe Ogotai, fiul şi succesorul lui Ginghis. De-a lungul vijelioasei sale vieţi, Subotai a condus peste 20 de campanii militare de mare anvergură, în care a cucerit 32 de naţiuni. A distrus armatele Poloniei şi Ungariei, în două bătălii separate, la diferenţă de doar două zile una de cealaltă. A câştigat 65 de bătălii şi nu a pierdut niciuna. Subotai este creditat ca primul general care operează campanii folosind metodele organizatorice moderne de comandă și control, tacticile sale fiind studiate de genii militare precum Erwin Rommel (der Wüstenfuchs / the Desert Fox).
Bhanbhagta Gurung
Bhanbhagta Gurung (09.1921 – 01.03.2008) de origine nepalez a fost un războinic gurkha. Pentru faptele sale eroice din perioada celui de-al doilea război mondial a fost decorat cu Crucea Victoria – cea mai înaltă onoare oferită soldaților britanici și celor din Commonwealth. Iată ce scriau documentele londoneze de la acea vreme, despre faptele sale de vitejie: „Pe 5 martie 1945, la Snowdon-East, lângă Tamandu, Birmania (acum Myanmar), Gurung și unitatea sa se apropiau dinspre Snowdon-East . Compania sa a suferit pierderi umane şi a fost întârziată de un lunetist inamic. Cum acesta continua să facă victime, Bhanbhagta Gurung, neputând să tragă din poziția culcat, s-a ridicat în bătaia focului, a ţintit cu calm și l-a omorât pe lunetistul inamic.
Compania a fost ulterior atacată cu foc continuu. Fără să mai aştepte ordinele superiorilor, Gurung a ţâşnit la atac. Cu două grenade a reuşit să ucidă alţi doi lunetişti, pe al treilea decapitându-l cu celebrul pumnal kukuri. În timpul asaltului său, nepalezul a fost o ţintă vie pentru mitraliorii din liniile japoneze. Cu toate acestea, a riscat enorm şi a reuşit să distrugă buncărul lunetiştilor niponi.”
Mucius Scaevola
O legendă ce ne captează atenţia în scrierile istoricului roman Titus Livius este cea despre Curajul lui Mucius Scaevola (509 î.e.n.). Acesta a fost un personaj eroic legendar al Romei Antice, despre care se povesteşte că, atunci când regele etrusc Porsenna a asediat cetatea Romei, Gaius Mucius, pe numele său adevărat, a reușit să se strecoare înarmat, în toiul nopții, în tabăra etruscă, plănuind să-l ucidă pe rege. Dar, printr-o tragică eroare, l-a ucis pe omul de încredere al acestuia. Fiind prins şi adus în faţa regelui Porsenna, el este condamnat să fie ars de viu.
În faţa eşafodului, cu o dârzenie ieşită din comun, cu intenţia de a-şi pedepsi mâna care dăduse greş (dreapta), Mucius Scaevola şi-a ars-o în focul aprins deja pentru sacrificiu, fără să scoată nici un geamăt, sub privirile stupefiate ale regelui. Impresionat de gestul său regele Porsenna l-a eliberat, îngăduindu-i să se întoarcă la Roma. Şi pentru că a rămas cu mâna dreapta mutilată pe viață, Mucius a fost poreclit Scaevola (stângaciul).
Se mai spune că, fie din recunoştinţă faţă de regele care i-a cruţat viaţa sau minţindu-l ca să-l sperie şi să-l determine să abandoneze asediul, Mucius Scaevola i-a dezvăluit că la Roma, trei sute de nobili s-au înţeles să-l omoare, încercând fiecare pe rând, prin tragere la sorţi. Iar el, nu era decât primul din serie, dar curând avea să vină altul. Pus pe gânduri de ceea ce aflase şi temându-se pentru viaţa sa, Porsenna le-a propus romanilor restabilirea păcii şi a părăsit regiunea.
Jack Churchill
Un bărbat despre care toată lumea ar trebui să ştie – locotenent-colonelul Jack Churchill (16.09.1906 – 8.03.1996) al armatei britanice considerat ca fiind unul dintre cei mai mari războinici din toate timpurile. De ce? Pentru că Churchill a fost singurul militar care și-a doborât adversarii cu arcul şi sabia în cel de-al doilea război mondial. El a participat la misiunile de luptă echipat cu o sabie scoțiană, un arc lung englezesc („longbow”), o tolbă plină cu săgeți și… un cimpoi. Nu numai că a scăpat viu din toate confruntările militare la care a participat, dar a avut o viață lungă, de aproape 90 de ani. De la faimosul luptător britanic a rămas o vorbă celebră: „Orice ofițer care pleacă la luptă fără sabie nu este echipat corespunzător”.
În viața civilă, Churchill, care nu avea nicio legătură de rudenie cu premierul Winston Churchill, a lucrat ca editor de presă, în Kenya, iar la vârsta de 33 de ani, a reprezentat Marea Britanie la campionatul mondial de tir cu arcul. Curând, această armă străveche, ieșită de secole din uzul armatelor avansate, avea să-l însoțească pe „Fighting Jack” sau „Mad Jack” – așa cum avea să fie poreclit de camarazii săi de luptă.
Churchill a fost chemat la arme după ce nemții au invadat Polonia, în 1939. A făcut parte din trupele britanice trimise în Franța, în 1940 şi a luptat în Norvegia, Italia și Iugoslavia, fiind medaliat în două rânduri, pentru faptele sale de arme. Pentru a semnala începutul unui raid asupra unei garnizoane germane în Norvegia, în 1941, Churchill și-a părăsit poziția cântând la cimpoi o baladă tradițională scoțiană – „Will You No Reven Again?”- înainte de a lansa o grenadă înspre pozițiile inamice, aruncându-se, apoi, în luptă, ca un leu. A fost singurul membru al trupei de comando care s-a întors viu din misiune, ceilalţi fiind ucişi în acţiune.
Atunci când întreaga lume sărbătorea fericită sfârşitul războiului, pentru Jack Churchill, acest lucru venea cu păreri de rău. El a fost surprins spunând: „Dacă nu erau blestemaţii de yankei, am fi putut duce războiul zece ani de zile şi le-am fi arătat noi germanilor cine suntem”. A rămas în armata britanică, fiind avansat până la gradul de locotenent-colonel. Apoi a fost transferat în Australia, unde a învățat să practice surfing, creând chiar un nou model de placă de surf.
Agustina de Aragon
Deşi apărată de tunuri și în special de spanioli voluntari, la 4 iulie 1808 Portillo, poarta de intrare în orașul Saragossa a fost luată cu asalt de soldații francezi. Tânăra de 22 de ani, Agustina de Aragon (4.03.1786 – 29.05.1857), care făcea parte din rezistența spaniolă, a ajuns la poartă transportând mâncare pentru a-i hrăni pe voluntari. Văzând cum tovarășii ei erau măcelăriți de francezi, a încărcat un tun, a aprins fitilul și i-a bombardat pe invadatori. Imaginea unei femei singure încercând să respingă trupele franceze a avut un efect mobilizator asupra spaniolilor, care s-au reîntors cu furie în luptă. Astfel şi-a început cariera de viitor ofiţer în armata spaniolă, tânăra săteancă numită ulterior „Ioana d’Arc a Spaniei”. Capturată de francezi, a fost încarcerată, dar a reuşit o evadare îndrăzneață, devenind liderul rebelilor, aşa numitelor trupe de „guerilleros” şi ajutând la organizarea raidurilor și atacurilor care i-au hărțuit pe francezi.
În bătălia decisivă de la Vitoria din 1813, Augustina a condus un atac de linie, sub comanda maiorului Cairncross, zdrobind armata lui Napoleon și forţându-l să plece din Spania definitv.
După război, istoria spune că Agustinei i s-au acordat mai multe medalii pentru onoare și vitejie. S-a întors la casa ei din Saragossa şi s-a căsătorit cu un medic, trăindu-şi restul vieții în pace şi purtând cu mândrie medaliile de luptă.
Tomoe Gozen
Nu este nevoie de prea multe cuvinte pentru a defini această femeie impresionantă: războinică şi amantă. Două îndeletniciri diametral opuse ce au făcut-o unică pe Tomoe Gozen (1157 – 1247): femeia samurai. Iată ce spun scrierile istorice despre ea: „Puternică şi pricepută în mânuirea arcului şi a katanei (celebra sabie a samurailor), Tomoe îşi conducea cu abilitate calul prin noianul inamicilor, fără teamă de pericol.” Dar pe lângă caracterul neînfricat şi abilitatea în mânuirea armelor, Tomoe Gozen avea şi ascendentul frumuseţii, fiind descrisă în cronicile nipone ca „o femeie cu trăsături graţioase, piele albă şi păr lung, răpitor de frumoasă”.
Cu astfel de însuşiri, Tomoe a devenit concubina lui Minamoto no Yoshinaka, veneratul general japonez, care nu ezita să o trimită în focul luptei, convins că dibăcia şi curajul ei o vor feri de pericole. În „Povestea lui Heike”, o cronică epică a războaielor Genpei, aflăm că în bătălia de la Awazu, Tomoe s-a remarcat mai bine ca oricare dintre războinicii lui Yoshinaka. Învins pe câmpul de luptă, generalul i-ar fi cerut iubitei sale să plece, simţindu-se jignit să îşi facă sepuku alături de o femeie. Oare ce a simțit Tomoe când iubitul ei, mândru să lupte alături de ea ca soldat, a fost jenat să moară cu ea ca femeie?
Unele relatări spun că ar fi fugit pe dealuri cu capul lui Yoshinaka, altele spun că până la urmă ar fi murit în luptă. Unii susțin că învinsă fiind, s-ar fi căsătorit cu comandantul militar inamic, Wada Yoshiumori, alţii spun că ar fi devenit călugăriță budistă. Deși cea mai mare parte a vieții sale este necunoscută, personalitatea ei a influențat puternic Japonia. Tomoe Gozen s-a retras în ultimii ani din viaţă la templul Echizen, unde a murit de bătrâneţe. Povestea frumoasei războinice Tomoe Gozen a fost mitologizată în teatrul japonez kabuki, un roman de fantezie popular și un joc video, care sunt absolut interesante.
Harald Hardrada
Harald Sigurdsson (1015 – 25.09.1066) a fost cel mai tânăr dintre cei trei fraţi vitregi ai Regelui Olaf al II-ea al Norvegiei şi fiul reginei Asta Gudbrandsdatter şi al lui Sigurd Syr. După ce regele danez Cnut i-a ucis fratele în bătălia de la Stiklestad, Harald, în vârstă de doar 15 ani, a decis să-şi facă singur soarta şi a pornit spre răsărit, spre Miklagard sau Marele Oraş cum era numit Constantinopol-ul de vikingi. Cu gând de a se îmbogăţi, s-a alăturat celei mai de temut armate de mercenari – avangarda bizantină sau Gada Varangiană – unde şi-a câştigat numele de Hardrada – conducător neîndurător. De-a lungul vieții, Harald a luptat în numeroase bătălii în Europa, Orientul Mijlociu și Ierusalim. A ajuns până în Sicilia unde, sub stindarul lui Maniakes, a obţinut o mare victorie la Troina.
În ciuda vieţii sale tumultoase, a găsit timp pentru a se căsători cu prințesa Elisabeta a Rusiei. În cele din urmă, Harald a devenit regele Norvegiei – după ce tânărul rege Magnus, fiul ilegitim al lui Olaf al II-lea – a murit în mod misterios. Nu s-a mulțumit să guverneze o singură țară şi, şi-a dedicat ani buni încercând să cucerească Danemarca. Fără succes însă. A decis să-și îndrepte atenţia spre ceea ce avea să contribuie la decăderea lui şi principalul motiv pentru care rămâne în istorie o adevărată legendă – hotărăşte să cucerească Anglia. Încercările sale au eșuat lamentabil, armata sa fiind zdrobită de cea a ultimului rege anglo-saxon, Harold Godwinson, în bătălia de la Podul Stamford (1066). Harald a murit în luptă cu gâtul străpuns de o săgeată. Dar a rămas în istorie ca ultimul mare rege viking al Norvegiei, iar moartea sa în urma încercării de a invada Anglia au marcat sfârșitul epocii vikinge și începutul Evului Mediu Înalt.
Citește și: Piatra neagră din Kaaba, o piatră sfântă venită din spațiu? | DeStiut.ro
Ulf Hreda
În literatura engleză, fratele Înaltului rege Brian Boru este numit Ulf The Quarrelsome (secolul a XI-lea) – ceea ce s-ar putea traduce prin Lupul Scandalagiu. Un nume destul de potrivit pentru acest războinic irlandez medieval menţionat pentru prima dată în bătălia de la Clontarf din 1014, în care l-a ucis pe Brodir din Insula Man pentru a răzbuna moartea fratelui său.
Deşi o legendă a epocii vikinge, Ulf The Quarrelsome a manifestat un adânc dispreţ faţă de vikingi, pentru că i-au ucis mama chiar sub ochii lui, pe când era doar un copil.
În timp ce fratele său, regele Brian și-a făcut un nume devenind erou pentru unificarea Irlandei, Ulf a devenit unul dintre cei mai iubiţi şi apreciaţi războinici din Regatul Verde. Însă unificarea Irlandei a pus capăt extinderii puterii scandinave doar pentru o perioadă de timp. Unii nobili irlandezi nu au fost prea încântaţi de noua situaţie și ajutaţi de vikingi s-au revoltat. Astfel s-a ajuns la bătălia de la Clontarf, în care Ulf a făcut dovada supremă a furiei şi durităţii sale. Forţa sa alimentată de ura neostoită din suflet, l-au transformat într-un luptător de neoprit, care, înarmat cu o secure enormă, reteza capetele duşmanilor dintr-o singură lovitură. Singur în faţa inamicilor, a ucis aproape orice rebel viking. Din nefericire, fratele său regele Brian Boru a fost ucis de căpetenia barbarilor, Brodir. În epopeea islandeză numită „Saga lui Njáll cel Ars” sau „Njálla” este descrisă cu lux de amanunte scena sinistră în care Ulf a pus capăt vieții lui Brodir: „Ulf l-a spintecat de viu pe viking, scoţându-i măruntaiele şi legându-le de un copac. Apoi l-a forţat pe muribundul Brodir, pradă unor chinuri groaznice, să alerge în jurul copacului până când toate măruntaiele i s-au înfăşurat în jurul trunchiului. După câteva ore, Brodir a murit în dureri imposibil de descris.”
Carol Martel
Originar din Herstal (în Belgia de astăzi) Carol „Ciocanul” Martel (686 – 22.10.741) a avut o personalitate atât de puternică încât nu numai că a oprit invazia islamică asupra Europei de Vest și a pus bazele Imperiului Carolingian, dar este considerat părintele fondator al Evului Mediu și catalizator a tot ceea ce a decurs de aici – feudalism, cavaleri și cavalerism. Majordomul palatului regal – funcţie administrativă, politică şi militară de mare însemnătate în acele timpuri – Carol Martel a ajuns să conducă armata francilor împotriva musulmanilor invadatori, într-o perioadă în care regii franci ai dinastiei merovingiene aveau mai degrabă un rol reprezentativ în conducere. Adevărata muncă era lăsată în sarcina majordomului palatului, un soi de „şef al guvernului”. Carol a pierdut o singură bătălie în viața sa – bătălia de la Köln – dar, cel mai important, a câștigat bătălia de la Tours (10 octombrie 732), considerată ca fiind salvarea restului Europei de expansionismul islamic care cucerise deja Iberia. În această bătălie armatele franceze au luptat împotriva armatelor califatului Omeiazilor. Înfrângerea oştilor musulmane a fost una semnificativă și, dacă bătălia ar fi fost câştigată de musulmani, probabil că toți am fi vorbit acum, limba arabă. Armata franceză a luptat atunci pedestru, ceea ce i-a determinat pe mulți să declare că Dumnezeu a fost de partea francezilor. Iar Carol Martel a refuzat să accepte titlul onorific oferit de Papă pentru salvarea Europei de umbra Semilunii.
Surena
Generalul Surena (84 – 52 î.e.n.) cunoscut şi sub numele Rustaham Suren s-a născut în clanul Surena care, de generații a fost protectorul regilor parţi. Surena a comandat armatele regelui Orodes al II-lea, administrând Imperiului Roman unele dintre cele mai severe şi umilitoare înfrângeri din întreaga sa istorie. Numele lui a rămas în istorie pentru înfrângerea romanilor în bătălia de la Carrhae (Harran , Turcia de astăzi), când, sub comanda sa, parţii au învins decisiv invazia romană numeric superioară, aflată sub comanda lui Marcus Licinius Crassus. Din punct de vedere istoric, rămâne una dintre cele mai vechi și mai importante bătălii dintre imperiile roman și part și una dintre cele mai zdrobitoare înfrângeri din istoria romană. Redutabilele legiuni romane au fost pur şi simplu masacrate de cavaleria persană, de temuţii cataphracts înveşmântaţi în solzi de metal. Plutarh vorbeşte de 20.000 de morţi şi peste 10.000 de prizonieri. Generalul Marcus Licinius Crassus, comandantul armatelor romane şi-a pierdut şi el viaţa, decapitat de însuşi Surena.
Când regele Hydrotes a fost detronat și exilat din Parthia, Surena a condus misiunea de recucerire a regatului persan. Generalul avea un imens harem de concubine care îl însoţeau în absolut toate călătoriile sale, inclusiv în campaniile militare. Pentru aceasta însă, era nevoie de două sute de căruţe pentru transport.
În „Viaţa lui Crassus”, Plutarh îl descrie pe Surena ca fiind un „om deosebit de distins. În avuție și onoarea care i-a fost acordată, s-a clasat alături de rege; în curaj și abilitate, a strălucit în timpul său; iar în statură și frumusețe nu avea niciun egal.”
Chandragupta Maurya
Chandragupta Maurya (340–298 î.e.n.), născut în Bihar, a fost cel care a schimbat fața Indiei modificându-i pentru totdeauna istoria. Cine să-şi fi imaginat că orfanul rătăcit prin mahalalele insalubre, va modela mai târziu unul dintre cele mai mari imperii din istoria Indiei şi a Lumii Antice. Învăţat şi sfătuit de filosoful Chanakya, Chandragupta a ajuns să conducă peste 50 de milioane de oameni, o armată de 36.000 de soldaţi şi 9000 de elefanţi de război şi a avut una dintre cele mai temute şi neobişnuite gărzi de corp. Garda sa de protecţie personală era formată din peste cinci sute de femei războinice elene și hinduse. Se spune că pentru a distruge imperiul Nanda, pur și simplu Maurya a pus mâna pe o sabie de bronz și a luat cu asalt palatul de unul singur. A fost capturat și închis, dar a reuşit să scape, distrugând în cele din urmă dinastia conducătoare și instalându-şi propria dinastie – Maurya – pentru o lungă durată de timp.
Citește și: Misterul lui ATA – strania poveste a unui schelet „extraterestru” | DeStiut.ro
